În scopul „alinierii la baremele europene pentru admitere la școala de șoferi”, Ministerul Sănătății a înlocuit baremele publicate în 2003 cu altele noi. În acest sens, la examinarea oftalmologică nu se mai testează simțul cromatic ci „sensibilitatea la contraste”. Excluderea testării simțului cromatic nu este un lucru rău în sine, cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, conform baremului din 2003, au fost respinse la examinare toate tipurile de discromatopsii (în ciuda faptului că nu erau de aceeași gravitate) și m-am confruntat cu situații oarecum paradoxale când baremul pentru siguranța circulației recunoscut ca foarte restrictiv, să fie de fapt, mai permisiv decât cel publicat în 2003, în acest barem fiind permise 2 tipuri de discromatopsii.

În plus, am avut „surpriza” ca oameni diagnosticați cu discromatopsii, în afara celor permise în baremele de siguranța circulației, să fie șoferi amatori deși, legal, nu era corect. Și desigur, acel barem din 2003 nu preciza cum trebuie procedat cu șoferii discromați care veneau pentru schimbarea de permis. Teoretic, ei nu mai puteau fi declarați apți, deși obținuseră permisul de conducere în urma unui examen și a unei vizite medicale în care erau permise anumite discromatopsii.

Fig. 1 Tabel de sensibilitate la contrast, Pelli-Robson

Așadar, am scăpat de problematicul simț cromatic, poate că cei care au făcut baremul s-au gândit că oamenii grăbiți care nu sunt discromați trec totuși pe roșu sau poate că galbenul semaforului aduce mai mult a portocaliu, iar frecvența accidentelor ține de viteză, de consumul de alcool la volan și mai puțin, de afectarea simțului cromatic.

Dar să vedem cu ce am înlocuit examinarea simțuluil cromatic: cu „sensibilitatea la contraste”. În literatură am citit despre sensibilitatea la contrast, adică la contrastul alb negru, nu știm exact la ce contraste se referă baremul și de asemenea, cât de utilă este noua examinare. În primul rand, ea trebuie făcută în anumite condiții de iluminare și cu teste standardizate. Până vom dispune de aceste teste, vom face un lucru românesc, adică improvizăm cu teste obținute de la reprezentanți ai unor firme de medicamente, dar, la drept vorbind nici cromatoscoapele din policlinicile CFR nu sunt standardizate, așa că de ce să ne mai facem probleme asupra acestei standardizări, că în fond nu suntem nici nemți nici japonezi.

Teoretic, ar trebui să-i trimitem pe toți cei care au o sensibilitate la contrast anormală la un examen oftalmologic complet, dar și viciile de refracție modifică sensibilitatea la contrast și în fond, e vorba doar de ochelari și lucrurile se ameliorează.

Noutatea absolută a noului barem o constituie însă faptul că nu mai avem nici o afecțiune oftalmologică care să contraindice șofatul. Dacă în baremul din 2003 aveam destul de multe, de la vicii de refracție mari, la nistagmus și strabisme paralitice, acum nu ne orientăm decât după acuitatea vizuală. Pe care o testăm binocular, căci așa vrea baremul. În plus, în anumite cazuri, mai putem testa câmpul vizual, dar cum nu știm exact în ce condiții să-l testăm ci doar ceea ce trebuie să obținem pentru ca acel candidat să fie apt, suntem în postura elevului care știe rezultatul la problemă și se străduiește din răsputeri să găsească formula potrivită pentru a ajunge la rezultat.

Deci nu ne putem decât resemna în fața acestui produs al gândirii Ministerului Sănătății numit Ordinul 1162.